Pierdut modestie.
Urmare acestui fapt mă înfoi toată asemeni unui păun care-și începe dansul de cucerire și mă autointitulez "Xena". Și am și fani.
Urmare acestui fapt mă înfoi toată asemeni unui păun care-și începe dansul de cucerire și mă autointitulez "Xena". Și am și fani.
Știu că puteți spune că deja sar calul (ca să nu folosesc chiar jargonul
că asta-i "băgare de mână"), dar eu una, așa mă autoîncurajez. Este
felul meu de a-mi spune că sunt puternică și rezist. Și încă pot să trec
de toate.
Haideți că acum deja, chiar urlă după mine, modestia pierdută. Nu cu o
gură ci cu șapte, de la șapte capete de balauri și toate odată, nu
succesiv ca la canon. Sau bâzâie ca cele șapte muște aflate într-un raid
de paradă și apoi doborâte de croitorașul cel viteaz. Totuși, ca să fie
o comparație mai drăgălașă, modestia pierdută devine uriașă cât toată
dragostea celor șapte pitici pentru minunata lor Albă ca Zăpadă, la un
loc.
Dar cel puțin acum am curajul să spun în ce constă puterea mea: în ambiție, inconștiență, ceva istețime și multă iubire.
Xena zic, nu?! Sunt o puternică, da?! Și o luptătoare...
Păi, atunci cum Doamne iartă-mă, imediat ce văd o imagine mai sensibilă
mă străfulgeră ață-n "corazon"? Și-mi și dau instantaneu lacrimile!?
Numa' zic...
Sau, imediat ce văd bucuria adevărată a cuiva, de exemplu a
concurenților simpli de la diverse concursuri (de muzică sau alte
talente), la fel de rapid mi se înnoadă lacrimile sub bărbie, de zici
că-mi pun atunci basmaua pe cap (aș fi spus "chișchinăul", dar DEX-ul
l-a ratat). De altfel pățesc asta încă, chiar dacă mă uit a 17-a oară la
Pretty woman.
Concluzia e că mi se activează glandele lacrimare (ca în controversata
ipoteză, nu odată cu cele salivare ca la crocodili când își devorează
prada), ci la bucuria celor din jur. Și vărs, fratele meu, lacrimi
adevărate (nu vicleșuguri de crocodil), la fericirea celorlalți. Sunt
atât de sensibilă?! E de bine, e de rău? Cine mai poate înțelege ființa
omenească?
Azi la Catchy, scriam de teamă și curaj, ambele și amândouă gustate în
același moment, la malul mării. Cu afundare, pierdere de echilibru și
plăcere vinovată. Antagonice situații. Sunt omul extremelor? Dar trecerile bruște nu sunt bune pe termen lung. Exact ca la temperaturi. Pot dăuna.
Totuși nu a exagerat cineva cu Agonia și Extazul în viața mea?
Dacă viața am transforma-o într-o linie (ca un fir de ață) și am întocmi
un grafic cu ea s-ar acoperi foaia cu linii oblice. Sus - jos/ sus -
jos (jocul copilăriei, cu zaruri). Sau ar arăta ca imaginile stilizate
ale unui EKG deraiat.
Woops! Stop! Nu. Nu e așa. Alții au trecut prin mult mai multe. Și mai
grele. Așa că... "Ciocul mic și joc de glezne". (Așa era expresia
aceea?)
Sunt și eu o muritoare. Simplă. Care nu va ridica niciodată piatra. Și
care azi e fericită și trăiește clipa. După o noapte îmi voi revedea
copiii. Iar după încă două, voi ajunge la reședința mea modestă. De la
bloc din păcate, nu de la țară. No, că acum mă bântuie Semnal (e) "M":
"Într-o nu știu care seară
Într-o nu știu care vară
Într-un nu știu care sat
Sub un nu știu care pat"
Și
toate vor intra pe făgașul lor (până când?!). Poate pentru că am fost
cândva pionier de frunte, nu? Și am fost îndoctrinată cu "Tot înainte!"
😋💪
Să privim mereu partea bună și frumoasă din orice. Cea mai bună variantă!
https://www.catchy.ro/totusi-nu-a-exagerat-cineva-cu-agonia-si-extazul-in-viata-mea/149408
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Aşa cred eu... Tu?