- Cioc, cioc! Se aude în uşă.
- Da! Zic eu parcă puţin deranjată, că iarăşi vine cineva să mă întrerupă din lucru.
Se deschide uşa şi intră o doamnă, un domn şi printre picioarele lor un puştiulică. Vreo trei ani să aibă…
- Cu ce vă pot ajuta? (evident cu zâmbetul de serviciu afişat pe chip).
Oare nu ştiu citi nici ei, ca mulţi alţii?… E atât de singur şi de clar
mesajul de pe uşă: “Vă mulţumim că aveţi răbdare şi înţelegere şi
intraţi pe rând câte o persoană”. Nu de alta, dar
spaţiul este foarte mic. Iar ferestruica biroului e de doar 25/80 cm.
Nu mai punem la socoteală, pe lângă mobilier, dotările tehnice,
bibliorafturile, dosarele şi toată recuzita aferentă, de pe, de lângă,
de sub etc.
Văd puiuţul de om că merge direct la scaun. Încearcă să se aşeze, dar e prea înalt pentru el. Bunicul îi spune ceva, dar nu am înţeles ce, pentru că încercam să fiu atentă la bunica şi la actele pe care mi le dădea. Privirea copiluţului mă fascinează. Ochi mari. Gene negre şi ireal de lungi pentru un băieţel. Îşi lasă capul (cu gât cu tot!
)
şi umerii pe scaun. Priveşte pe sub biroul în spatele căruia nu e
nimeni. Se lasă încetuţ în jos. Şi… ţuşti! o tuleşte în patru labe pe
sub el. (Ioi, bunică dragă! Regret, dar mi-e aşa de greu să urmăresc ce
spui). Nici unul dintre cei doi adulţi nu par să fi remarcat ce face
micul lor însoţitor. Iese puştiul pe partea cealaltă. Se apropie de masa
mea. Alege cu privirea un pix şi cu o mişcare precisă de cobră ia unul
(a ştiut el ce să aleagă! De ce ar fi luat un creion?!). Se lasă pe
vine. Cu aceeaşi fulgerătoare mişcare scoate din coşul de gunoi un
cocoloş de hârtie. Încearcă să-l întindă, apoi se întinde şi el pe burtă
şi scrie. Sau desenează? Ooof, nu-mi dau seama! Ar trebui să mă ridic
în picioare şi să mă aplec puţin peste corpul de birou despărţitor. Dar
ce vor spune oamenii ăştia? Termin discuţia cu bunica.
- Hai, că plecăm! îi spune bunicul. Surprinzător, dar reacţionează foarte rapid puştiul. Lasă jos hârtia. Pixul, nu. Ocoleşte biroul şi o zbugheşte spre uşă.
Bunica mulţumeşte şi salută. Salută şi bunicul. Fără nici un alt cuvânt.
Văd puiuţul de om că merge direct la scaun. Încearcă să se aşeze, dar e prea înalt pentru el. Bunicul îi spune ceva, dar nu am înţeles ce, pentru că încercam să fiu atentă la bunica şi la actele pe care mi le dădea. Privirea copiluţului mă fascinează. Ochi mari. Gene negre şi ireal de lungi pentru un băieţel. Îşi lasă capul (cu gât cu tot!
)
şi umerii pe scaun. Priveşte pe sub biroul în spatele căruia nu e
nimeni. Se lasă încetuţ în jos. Şi… ţuşti! o tuleşte în patru labe pe
sub el. (Ioi, bunică dragă! Regret, dar mi-e aşa de greu să urmăresc ce
spui). Nici unul dintre cei doi adulţi nu par să fi remarcat ce face
micul lor însoţitor. Iese puştiul pe partea cealaltă. Se apropie de masa
mea. Alege cu privirea un pix şi cu o mişcare precisă de cobră ia unul
(a ştiut el ce să aleagă! De ce ar fi luat un creion?!). Se lasă pe
vine. Cu aceeaşi fulgerătoare mişcare scoate din coşul de gunoi un
cocoloş de hârtie. Încearcă să-l întindă, apoi se întinde şi el pe burtă
şi scrie. Sau desenează? Ooof, nu-mi dau seama! Ar trebui să mă ridic
în picioare şi să mă aplec puţin peste corpul de birou despărţitor. Dar
ce vor spune oamenii ăştia? Termin discuţia cu bunica. - Hai, că plecăm! îi spune bunicul. Surprinzător, dar reacţionează foarte rapid puştiul. Lasă jos hârtia. Pixul, nu. Ocoleşte biroul şi o zbugheşte spre uşă.
Bunica mulţumeşte şi salută. Salută şi bunicul. Fără nici un alt cuvânt.
O să ies să admir primăvara. În toată splendoarea ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Aşa cred eu... Tu?