Am trăit o minune! 25.09.2013

Am trăit o minune! Astăzi. În faţă la Bosfor în M-uri. Dacă aş fi speculantă aş putea face şi-un ban cinstit, sau o shaorma gratis. Pentru că-s fată bună şi modestă mă mulţumesc cu o porţie mare de cartofi prăjiţi (pentru reclama facută!), pe care o s-o cedez ei, minunii ochilor mei, care e fan. Mergeam către liceu. Exact în faţa Bosforului o mogăldeaţă mică, (să fi tot avut între doi şi trei anişori) a venit glonţ către mine. Mi-a înconjurat picioarele (undeva în jurul genunchilor) şi şi-a ascuns faţa în ei. Am înmărmurit. Am reuşit să mă dezmeticesc şi să îngaim “ scumpa mea… “ . Încetişor m-am desprins din îmbrăţişarea-i şi m-am lăsat în jos. Atunci şi-a încolăcit mânuţele în jurul gâtului meu. Mă strângea tare şi din suflet. Cu căldura şi candoarea unui copil. M-am topit. Când i-am şoptit la urechiuşă “ hai, să-ţi văd ochişorii!” a slăbit strânsoarea şi s-a dat un pas înapoi. S-a uitat la mine şmechereşte, semn că a înţeles perfect ce am spus. Ba, chiar a clipit ca în desene animate!!! Evident că i-am admirat cu voce tare minunaţii ochişori , moment în care s-a repezit şi m-a pupat pe obraz. Pe cel drept. Doaaamne, ce comoară!!! În momentul în care ne strângeam în braţe l-a auzit pe tatăl ei, aflat la doi paşi, care a chemat-o la cartofi prăjiţi, (de la Bosfor). A ţâşnit. La fel cum venise. Am mai fost capabilă să spun doar “Să vă trăiască !”. Apoi am plecat, uitându-mă în urmă la ea. Mânca cu o poftă de copil, cartofi prăjiţi (evident, de la Bosfor!) Un copil, o minune !!! Care mi-a umplut sufletul şi mi-a luminat calea… Nu doar pentru azi, pentru mult timp de acum înainte…

H.C.C. - septembrie 2013

        Nu ştiu cum va trece această noapte. Sunt emoţionată. Retrăiesc senzaţii şi momente. Mâine începe şcoala!!! Cu atât mai mult că e o nouă mare etapă din viaţă. Mulţi spun că e cea mai importantă! Subscriu! Dar acum, nu a mea. A ei. A luminii ochilor mei. Există clipe care se repetă. În sufletele şi minţile noastre. De fapt, pentru a mia oara îmi spun că-n interior suntem la fel ca acum zece, douăzeci şi chiar mai mulţi ani. Păcat că exteriorul spune altceva! Contează asta? Nuuu… Deloc! Pentru că… mâine începe şcoala!!!

 15.09.2013

A trecut şi “prima zi de şcoală”. Impresiile despre noutatea acestei etape se schimbă în fiecare zi. Fiecare profesor işi arată (mai mult sau mai puţin) importanţa materiei pe care o predă şi pretenţiile sale. E multă dezamăgire în sufleţelul ei de bobocel. O încurajez mereu: “Cum au trecut atâtea generaţii prin asta, treci şi tu, mami!” Azi am fost din nou la “liceul meu”. Pentru prima dată la o şedinţă, în altă calitate, cea de părinte. Când am intrat, parcă îmi tremurau genunchii. Păşeam nesigur. Mă simţeam Alice in “Ţara minunilor”. Culoarele nu mai sunt la fel de mari, dar sunt … altfel. Îmi place mult faptul că apare peste tot anul 1919. E normal să ştie absolut fiecare elev că atunci a fost fondat. Atâtea amintiri!!! Şi cu cât drag îmi amintesc de ai mei, de profesorii mei. Chiar dacă atunci consideram că unii mă chinuiau. De atâtea ori am tremurat, auzindu-mi inima în gât, şoptindu-mi în gând : “Doamne ajută să nu m-asculte azi! Pentru ora viitoare chiar-chiar învăţ! “ Mare parte dintre ei şi-au lăsat amprenta în sufletul şi mintea mea. Recunoştinţă eternă! Traian Pătrăşcanu, Marin Roşca, Dumitru Baltă, Dan Păcală, Nicolae Muntean, Maria Cartog, Maria Andron… şi atâţia alţii!!! Mii de mulţumiri! Pentru aici sau pentru dincolo… Sau, cum aş putea să-mi uit draga mea uniformă ??!! Cordeluţa şi băscuţa pusă pe cap doar la colţul şcolii… Le-am purtat cu mare drag şi la întâlnirile de zece, douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani. Dacă va mai intra pe mine o voi purta şi la cea de treizeci…. Şi sper (că cine mă poate opri) că şi la următoarele! Acum e altfel… Converse, Vans, Zara, …hmmm!!! Mă bucur că am trăit ACELE vremuri. Mi-ar fi plăcut să mă pot transforma într-un semn de carte. Din muuulte şi nebănuite motive…

 25.09.2013

Ar trebui... 13.09.2012

Ar trebui să învăţăm să ne bucuram mai mult de ceea ce avem în jur, în fiecare secundă a vieţii noastre. Am învăţat asta doar după ce am ajuns să jinduiesc după acele momente. Mi-e dor să mă trezesc, să mă întind şi să mă bucur că şi azi e soare afară… Să merg către serviciu şi să văd persoane familiare parcă, după prezenţa cărora să ştiu dacă sunt sau nu în întârziere… Mi-e dor să-mi mănânc acelaşi sandwich în pauza de masă (cu unsoare şi castraveţi muraţi!), care uneori mă făcea să simt că eram sătula înainte de a-l mânca... Mi-e dor să ascult indiferentă aceleaşi subiecte iritante, despre cât este zahărul la magazinul cutare, sau că sunt ouă mai ieftine la colţ… Mi-e dor să pot citi încântată o carte, să mă bucur de fiecare pagină şi să trăiesc senzaţia de regret că mai am doar puţin din ea şi se termină curând… Mi-e dor de vremurile în care ascultam muzică şi când mă uitam la un film şi când mâncam şi când mă îmbrăcam; chiar şi când dormeam, fără să mi se pară obositor… Şi Doamne!… de câte lucruri mărunte şi neobservate atunci, îmi este dor acum… Am obosit. Sunt prea multe probleme… Dor cu adevarat ! (dor de la durere). Nu se termină una şi vin altele, parca ar folosi MLM! Îmi spun mereu că sunt puternică şi le pot duce, dar uneori îmi vine să fug pe Mamut şi să ţip! Poate că m-aş elibera (ca-n desenele animate din dulcea copilărie…). Mă întreb dacă voi mai avea parte de acea linişte sufletească… să mă bucur de un “buna dimineaţa!” spus de vecina, sau de mireasma unei flori… De ce eu?!... De ce mie?! Ar trebui să învăţăm să ne bucurăm mai mult de ceea ce avem în jur, în fiecare secundă a vieţii noastre… Că suntem sănătoşi cu toţii, că cei dragi care ne-au mai rămas sunt lângă noi şi ne iubesc necondiţionat; că avem încă prieteni care ne-au dovedit că le pasă şi ne sunt alături mai mult decât am îndrăznit să sperăm vreodată şi să le mulţumim că există...