Iarna a fost (şi este) anotimpul pe care-l îndrăgesc cel mai puţin. Frigul
este elementul decisiv al acestei concluzii. Auzisem că cei născuţi iarna se
împacă mai bine cu frigul, decât ceilalţi; oi fi eu excepţia
care confirmă regula.
Un
alt element ar fi şi ziua, care e mult prea scurtă. Sărbătorile, mesele îmbelşugate,
cadourile şi zăpada nu au reuşit să mă facă să-i acord un alt loc în topul personal
al anotimpurilor.
Cele mai mari emoţii, nerăbdări şi bucurii în această perioadă erau
prilejuite de sosirea MOŞILOR: Nicolae şi Crăciun (Gerilă - o prealungă
perioadă). Primul dintre ei ne lăsa în
ghetuţele lustruite de noi cu sârg, doar dulciuri şi fructe (mere, nuci şi
portocale; bananele dacă erau - ne făceau să ne simţim răsfăţaţii pământului). Rar şi
câte o carte. Însă fără nici o excepţie primeam în fiecare an şi jordiţă.
Argintată, aurită sau împodobită. “Aţi văzut voi copii cuminţi? Doar cei bolnăviori sunt!
Lăsaţi copiii să fie copii!” zicea tanti Florica. Şi
tare-mi plăcea ce spune ea. Ni s-a spus că Moş Nicolae era foarte modest şi se
ocupa singur de cadouri. Nu avea ajutoare cum avea Moş Crăciun. Cadourile
consistente care conţineau jocuri, jucării, rechizite, cărţi, haine etc le
aducea doar cel de-al doilea, considerat ca fiind mult mai înstărit.
Mai erau Colinda, Pluguşorul şi Sorcova.
În Ajunul Crăciunului ne strângeam în grupuri de cel puţin doi şi maxim de cinci
(nu foarte mulţi că se împuţina recompensa pe cap de colindător) şi mergeam din
uşă în uşă, de obicei pe scara blocului. La fiecare vecin. Erau şi ursuzi la
care nu sunam din start ştiind că nu ne vor deschide. Şi colindam: o colindă pe familie. De-aceea ne pregăteam mai multe în
repertoriu. Asta după ce zile întregi repetam.
Ne doream să fim cei mai buni din bloc; înainte de asta însă mai mergeam şi pe la neamurile care
locuiau în zonă. De la toţi primeam dulciuri şi bani.
La fel de Pluguşor, în Ajun de Anul Nou. Aveau clopoţei şi chiar şi câte-un
bici din care pocnea de obicei cel mai răsărit dintre băieţi, care era
considerat de obicei liderul de grup. Se spunea că merg cu uratul doar băieţii.
Fetele rămâneau acasă să pregătească cea mai îmbelşugată masă din an, ca să fie
tot Anul care venea, aşa! Şi se găteau ca prinţesele. Cei căutaţi de urători
erau darnici. Probabil anumite superstiţii contribuiau la asta şi-i făcea mai
generoşi. Aho – aho! de Anul Nou...
La Sorcova era cel mai slab
rezultat. Vecinii, obosiţi după petrecere nu se mai sinchiseau să deschidă uşa
şi să se chinuie să asculte Sorcovaaaa – Veselaaaa /
Să trăiţi – Să înfloriţi / Ca un măr – Ca un păr/ Ca un fir de trandafir...
De ani buni, nu am mai avut urători cu Pluguşorul. Cu Sorcova nici atât! Iar
colindătorii-s tot mai puţini. Se pierd tradiţiile. Marile bucurii ale
copilăriei.
Aştept cu nerăbdare acele zile. Bucuria cea mare e că ne adunăm cu toţii
pe-acasă. Şi e frigiderul mult mai plin decât de obicei. Chiar dacă nu mâncăm
cu mai multe guri. Toată casa va fi gătită de sărbătoare. Bradul, fără doar şi
poate - piesa de rezistenţă, plin de luminiţe clipocind. Fiecare sclipire este
o speranţă şi un gând bun. Pentru fiecare om drag care a fost sau este în viaţa
mea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Aşa cred eu... Tu?