7 APRILIE 2021

 

        Ies dimineața la nouă fără ceva din casă ... Ups! Nu dorm încă? Visez? Nu e aprilie? Afară e zăpadă. Mă întorc și intru în scară. Clipesc des din ochi (nu mă pot freca, am liniile de tuș pe pleoape) și apoi caut data pe telefon. 7 APRILIE 2021. Ies din nou. Aceeași imagine. Nu mai zăbovesc și plec spre ținta mea. Parcul, alb. Tot. Strat de câțiva centimetri s-a depus pe lampadare, pe crengi și crenguțe, pe balustrada cu biluțe, pe floricelele galbene pe care doar ieri le admiram ...

Nu țin minte să mai fi fost așa ceva pe vremea asta. De câteva zile, ies zilnic să admir pomii înfloriți ... Ce s-o fi ales de ei? Tocmai mi-au intrat notificări cu poze făcute acum un an și doi. Pomi înfloriți, evident! Minuni ale vieții.

Nu mai vezi zâmbete. Nu mai recunoaștem chipurile. Nu ne mai îmbrățișăm și parcă am uitat să râdem.

Nu mai e firesc ceea ce înainte era normal. Sau, nu mai e normal ceea ce era înainte de firesc. Înainte? Înainte de ..? (Era noastră ...)

 

Am fost și eu copil (III) – cutremurul din ’77 - 04.03.2021

4 martie 1977 .  Era trecut de nouă seara și fiecare era deja în patul lui. La un moment dat porțelanurile, sticlăria, rubinăria și cristălăraia de prin vitrine au început să cânte! Iar candelabrul dansa. Mă uitam tâmp și mă întrebam ce-o fi pățit Sanda, vecina de deasupra noastră, de la etajul 4. A apărut tata strigând: „Cutremur !!! ”Nici nu mai știu exact cum ne-a înțeles în câte-o mână pe fiecare (și pe fratele meu mai mic) și sa oprit cu noi în tocul ușor. Nu reușeam să prețuiesc ce se întâmplă. Am stat puțin, după care a spus „Coborâm. Stați lângă mine! ”Ieșea lumea din blocuri de parcă se spărsese sau conduce cu oameni.Terenul de sport pe care de obicei nu jucam doar noi copiii, sa umplut rapid de oameni mari cu copii. Mulți în pijamale (ca noi), dar înveliți în pături. Tata a urcat după haine mai groase, pe care le-a luat de pe cuierul de la intrare. Era riscant să stea să cotrobăie prin dulapuri. Puteau veni replici. Și am plecat la autobuz, către bunicii din oraș, care stăteau la casă, pe Iașilor, aproape de gară. Acolo ne-am adunat cu toți verii și verișoarele (decrețeii), mătușile și unchii (mama avea șapte frați și surori). Suntem neam mare, din partea ei. Copii destul de mici fiind (eu aveam 8 ani), nu realizam cu adevărat gravitatea situației. Totuși cei mari erau mult prea serioși ca să nu fie ceva important.Noi, o „căruță” de copii, ne-am aliniat ca sardele în paturile din camera din față și ne hlizeam, evident. Cei mai mari dintre noi spuneau lucruri înfricoșătoare. „Buna” se învârtea ca un titirez printre noi. Era fericită să nu aibă pe toți odată, acolo. Nu știa ce să nu facă, ce să nu mai dea. O iubeam mult. Era fericită să nu aibă pe toți odată, acolo. Nu știa ce să nu fac, ce să nu mai dea. 

Era tare micuță de statură. Cu ochelari mari, care-i acoperi jumătate din față. Purta tot timpul batic, legat sub bărbat. Părul nu și-l vopsise niciodată, era alb griuliu și luuuung, prins într-o codă tot mai subțire către vârf, împletită și înfășurată sub „chișchinău”. Purta fuste, „șurțuri” ca la țară. Îmi amintesc că avea o poveste pe care o puneam să ne-o spună de câte ori mergeam la ea. Mai știu doar expresia care se repetă ca un refren, de mai multe ori: ”Eu's Mîț mic Mocotan cu paloșul de grumaz, De vă prind, tot vă tai!” Ne fascinau și poveștile ei din tinerețe, când la 14 ani, sa dus la București să lucreze. A fost fată în casă la doctorul Mina Minovici care era un mare domn și avea un conac la fel de mare ca renumele lui. Acolo bunica a învățat foarte multe lucruri. Ne tot spunea și nouă cum se poartă o adevărată doamnă, cum se îmbracă, cum vorbește și cum tace… Cum se aranjează o masă, cum se spală și se calcă atât de mult etc. Cel mai tare însă nu distram, când o puneam să ne povestească cum conduce mașina domnului. Ne-o și imaginam scoțând și introducând mașina în garaj (aș fi spus „băgând”, dar în scris arată mult mai rău cuvântul, decât spus). Sperma ?!  “Buna” noastră a condus o mașină ??? Și încă ce mașină ... 

A doua zi am început să aflăm despre dezastrul de la București. Liniile telefonice erau nefuncționale. Disperarea celor care aveau rude în București era maximă. Apoi au venit vești tot mai  cutremurăt oare . Mi-era greu să cred că actorul Toma Caragiu de care-mi plăcea, fusese victimă. Nu era Revelion sau film fără el. Mama suferea că nu mai era nici cântăreața Doina Badea, feblețea ei. Au apărut și imagini la televizor. Păreau desprinse din filme științifico-fantastice sau de groază. Și totuși, totul era real. Aveam 8 ani. Mi-au rămas adânc întipărite (ca apa de la inundații).

4 martie 1977. Magnitudine 7,2 grade pe scara Richter. Durată 56 de secunde. Peste 1.500 de morți și 11.000 de răniți.

https://www.catchy.ro/am-fost-si-eu-copil-iii-despre-cutremurul-din-77/160698

.

Am fost și eu copil (II) - 01.06 2020

     Locuiam la etajul trei al unui bloc cu patru etaje. Este un lucru știut și perpetuat, că viața la bloc te obligă să fie mai atent și mai silențios în mișcări, alergări, vociferări, cântări și râsete. Vecina de deasupra noastră avea (uneori) obiceiul să mai alerge în vastul apartament stil “vagon”, încălțată cu săndăluțe (detest diminutivele) cu tocuri, de se cutremurau pereții și ne perfora creierii.    

    Pe de altă parte știu cât îi chinuiam și noi pe vecinii de la etajul doi. Îmi amintesc o fază “tare”, care încă mă face să se roșesc. Într-o perioadă, domnul de sub noi era chiar directorul „de la serviciul” lui tata (nu toți directorii stăteau la case). Odată (nu mergeam încă la școală) era în vizită la noi un prieten de-alor mei, un inginer, care vorbea cu accent puternic unguresc, dezacorduri etc. Dar era un om extrem de vesel și glumeț, râdea mult, tare și sănătos. Când venea la noi ne răsfăța cu câte ceva dulce din Ungaria, de la neamuri. După ce s-au „binedispus” amândoi (el și tata) ne-a zis: „Cine sare cel mai tare, io dau un leu la el!” Tata doar râdea. Iar noi, ăștia doi mai mici, ne luam la întrecere. Ne cocoțam în pat și săream jos, pe covor. Evident că direct pe nervii întinși la maximum ai domnului director și ai familiei sale. Acesta, disperat, bătea cu coada de mătură în tavan. A fost nevoie de intervenție mamei.

 

Iulie 1975.  Am coborât pe „6 Martie” până la Cimitirul Eroilor. Priveam apa Mureșului care ajunse până la actualul Bulevard al Încoronării. Erau „ Inundații ”. De la cimitir încolo, spre gară, doar APĂ… Tulbure. Cu tot felul de lucruri luate în cale, plutind în derivă (orice dar nu peturi, că nu ajunseseră în RSR!). Era statică precum un lac; nici pic de adiere. Soarele strălucea foarte tare. Își scăpăra RAzele ca niște plete bălaie curgând de sub pălărie și parcă dansau ca ielele pe luciul apei. Aproape ne orbea. Lumea se uită în zare cu mâinile făcute căuș deasupra ochilor. Și liniște. Prea multă liniște. Deși erau acolo mulți oameni care priveau neputincioși imaginea, vorbeau încet, aproape șoptit, ca la un privat.

https://www.catchy.ro/am-fost-si-eu-copil-ii/160697