Am fost și eu copil (III) – cutremurul din ’77 - 04.03.2021


4 martie 1977 .  Era trecut de nouă seara și fiecare era deja în patul lui. La un moment dat porțelanurile, sticlăria, rubinăria și cristălăraia de prin vitrine au început să cânte! Iar candelabrul dansa. Mă uitam tâmp și mă întrebam ce-o fi pățit Sanda, vecina de deasupra noastră, de la etajul 4. A apărut tata strigând: „Cutremur !!! Nici nu mai știu exact cum ne-a înțeles în câte-o mână pe fiecare (și pe fratele meu mai mic) și sa oprit cu noi în tocul ușor. Nu reușeam să prețuiesc ce se întâmplă. Am stat puțin, după care a spus „Coborâm. Stați lângă mine! Ieșea lumea din blocuri de parcă se spărsese sau conduce cu oameni.Terenul de sport pe care de obicei nu jucam doar noi copiii, sa umplut rapid de oameni mari cu copii. Mulți în pijamale (ca noi), dar înveliți în pături. Tata a urcat după haine mai groase, pe care le-a luat de pe cuierul de la intrare. Era riscant să stea să cotrobăie prin dulapuri. Puteau veni replici. Și am plecat la autobuz, către bunicii din oraș, care stăteau la casă, pe Iașilor, aproape de gară. Acolo ne-am adunat cu toți verii și verișoarele (decrețeii), mătușile și unchii (mama avea șapte frați și surori). Suntem neam mare, din partea ei. Copii destul de mici fiind (eu aveam 8 ani), nu realizam cu adevărat gravitatea situației. Totuși cei mari erau mult prea serioși ca să nu fie ceva important.Noi, o „căruță” de copii, ne-am aliniat ca sardele în paturile din camera din față și ne hlizeam, evident. Cei mai mari dintre noi spuneau lucruri înfricoșătoare. „Buna” se învârtea ca un titirez printre noi. Era fericită să nu aibă pe toți odată, acolo. Nu știa ce să nu facă, ce să nu mai dea. O iubeam mult. Era fericită să nu aibă pe toți odată, acolo. Nu știa ce să nu fac, ce să nu mai dea. 

Era tare micuță de statură. Cu ochelari mari, care-i acoperi jumătate din față. Purta tot timpul batic, legat sub bărbat. Părul nu și-l vopsise niciodată, era alb griuliu și luuuung, prins într-o codă tot mai subțire către vârf, împletită și înfășurată sub „chișchinău”. Purta fuste, „șurțuri” ca la țară. Îmi amintesc că avea o poveste pe care o puneam să ne-o spună de câte ori mergeam la ea. Mai știu doar expresia care se repetă ca un refren, de mai multe ori: ”Eu's Mîț mic Mocotan cu paloșul de grumaz, De vă prind, tot vă tai!” Ne fascinau și poveștile ei din tinerețe, când la 14 ani, sa dus la București să lucreze. A fost fată în casă la doctorul Mina Minovici care era un mare domn și avea un conac la fel de mare ca renumele lui. Acolo bunica a învățat foarte multe lucruri. Ne tot spunea și nouă cum se poartă o adevărată doamnă, cum se îmbracă, cum vorbește și cum tace… Cum se aranjează o masă, cum se spală și se calcă atât de mult etc. Cel mai tare însă nu distram, când o puneam să ne povestească cum conduce mașina domnului. Ne-o și imaginam scoțând și introducând mașina în garaj (aș fi spus „băgând”, dar în scris arată mult mai rău cuvântul, decât spus). Sperma ?!  “Buna” noastră a condus o mașină ??? Și încă ce mașină ... 

A doua zi am început să aflăm despre dezastrul de la București. Liniile telefonice erau nefuncționale. Disperarea celor care aveau rude în București era maximă. Apoi au venit vești tot mai  cutremurăt oare . Mi-era greu să cred că actorul Toma Caragiu de care-mi plăcea, fusese victimă. Nu era Revelion sau film fără el. Mama suferea că nu mai era nici cântăreața Doina Badea, feblețea ei. Au apărut și imagini la televizor. Păreau desprinse din filme științifico-fantastice sau de groază. Și totuși, totul era real. Aveam 8 ani. Mi-au rămas adânc întipărite (ca apa de la inundații).


4 martie 1977. Magnitudine 7,2 grade pe scara Richter. Durată 56 de secunde. Peste 1.500 de morți și 11.000 de răniți.


https://www.catchy.ro/am-fost-si-eu-copil-iii-despre-cutremurul-din-77/160698

.

4 comentarii:

  1. Fantastic, re trăiesc un moment foarte tragic din viața mea. Cutremurul ne-a prins în cinematograf pe Blvd Magheru. Si acum văd clădirea unde trait/murit Doina Badea și unchiu/mătușa pe care îi vizitase cu o zi înainte și urma sa-i vizităm din nou după film.

    RăspundețiȘtergere
  2. Bună mea, a terminat scoala de menaj în 1918 (undeva avem o poză superbă cu grupul de absolvențe, impecabil îmbrăcate în costume românești). A lucrat la ceva oameni renumiți în Bucuresti(eram prea mici sa ne amintim numele).
    De la ea am învățat enorm de mult!
    Așa cum ați redactat si d-voastra, mai ales arta culinară pe care o practic cu mare sfințenie si placere.
    Mulțam fain pentru o superbă readucere aminte.

    RăspundețiȘtergere

Aşa cred eu... Tu?