"Fă, fă tot ce poţi / Ca ceilalţi să-ţi dea dragoste"....... 29.05.2014

Pluteşte peste tot atâta energie pozitivă! Ritm, muzică şi veselie! Parcă se şi respiră altfel! Aerul iţi pătrunde mai bine în plămâni, oxigenul în creier, muzica în vene.
Chiar şi dacă simţeai că ţi s-au cam înecat corabiile, nu poţi să nu vezi colacul de salvare! Imposibil! Şi mai ales, nu poti să nu-ţi doreşti instinctiv să te salvezi!
Poţi trece pe lângă ei, tineret-mândria ţării, fără a încerca, involuntar să înaintezi încercând să ţii pasul cu ei? Sau să dai măcar puţin din cap în acelaşi ritm? Poţi trece fără să simţi că ţi se umple sufletul de lumină, căldură şi bucurie? Poţi trece fără să uiţi că nu mai ai vârsta lor?
Mi-aduc aminte cu drag de perioadele în care atunci când aşteptam să ne cazăm în Costineşti vedeam deviza staţiunii :"Azi toată lumea râde, cântă şi dansează"! O căutam cu privirea de fiecare dată. Era o confirmare a ceea ce urma. Se consideră plagiat? Mă condamnă cineva? Cui ii pasă?! Pentru că aici, toată lumea râde, cântă şi dansează!!!
Mulţumim, Marius Moga!!! Mulţumim că n-ai uitat de unde ai plecat! Mulţumim că faci posibilă această Mare Gălăgie în oraşul TĂU şi al nostru! Mulţumim că ai gândit cu sufletul!
 
"Fă, fă tot ce poţi                                                                                
Ca ceilalţi să-ţi dea dragoste"...
 
TU, ai făcut deja!!!

Toate la timpul lor........ 24.05.2014

Mă temeam de poezii. La lucrări şi examene. Ce atâtea discuţii şi analize din o mie de unghiuri?! Eu nu vedeam aşa cum vedea autorul sau profesorul. De multe ori vedeam altfel, dar nu am avut curajul să o spun niciodată. Pentru că aşa am fost educaţi în acea perioadă. Să spunem doar ceea ce trebuie. Mă tem parcă şi acum. Dar simt că trebuie să mă eliberez. 

Nu cred că am avut curajul să o fac şi pentru că aş fi trecut ca fiind o persoană insensibilă şi redusă. Mi-a dat curaj o mică discuţie cu Lucică, un elev ce are bacul în curând. Am încercat să mă întorc în trecut. Parcă au trecut o mie de ani şi parcă a fost ieri! 

Au fost multe perioade în care la şcoală invăţam doar pentru că ne dădea profu' sau profa lucrare anunţată, sau pentru că aveam nevoie de notă. Nu multe lucruri şi materii mi se păreau interesante. Am trecut peste unele lecţii ca gâsca pe apă. Multora nu le vedeam rostul. Dar acum, îmi pare rău! Mi-ar fi plăcut să ştiu mai multe din fizică. Sau chimie. Nu mai vorbesc de istorie şi geografie. Şi nu doar astea. Există momente în viaţă în care trebuie să tac în anumite împrejurări, sau pur si simplu să dau din cap aprobativ ca să nu-şi dea seama ceilalţi că de fapt nu cunosc prea bine acel subiect.Neştiinţa doare. Şi încerc să mă fofilez. Şi nu-mi place asta! Chiar dacă nu e prea târziu e mult mai greu acum. Nu mai este atâta timp pentru citit, pentru căutat. Îmi vine în minte expresia "toate la timpul lor".

Să revin la poezii, că iar am luat-o pe câmpii! Nu vreau să fiu înţeleasă greşit. Există persoane care gândesc extrem de profund. Analizează şi-apoi se exprimă. Uneori pe placul si întelesul meu, alteori pe placul şi întelesul altora. Îi respect şi apreciez pe toţi cei capabili să facă asta, indiferent dacă sunt de acord sau nu cu viziunea lor.

Ştiu că toate au rolul lor. Doar că uneori realizăm asta mai puţin, în momentul în care ni se cere ceva. Toate sunt cu bătaie lungă. Sunt lucruri pe care nu le poţi întelege atunci, decât mult mai târziu. Sau poate niciodată. Vorbesc doar pentru mine şi pentru cei ca mine, nu de cei care au fost şi sunt altfel. Nu putem gândi toţi la fel. Este în firea omului.

"E şi mâine o zi!"..... 18.05.2014

Nu ştiu ce-mi veni astăzi, dar simt nevoia să închei un bilanţ. Nu ştiu dacă va avea rolul de a mă motiva sau de a mă descuraja. Vom vedea!
Am avut parte de aprecieri şi vorbe frumoase. De bucurii şi necazuri.  Împliniri şi nereuşite. Nimic nou sau deosebit. Ca toată lumea.
De prieteni  buni şi foarte buni. Adevăraţi. Aici, nu ca toată lumea! ;) Şi-s taaaare mândră de asta!!! (chiar dacă nu am niciun merit pentru asta, vorba unui drag prieten).
Am întâlnit dragostea,  dar şi iubirea. Cea caldă şi-apoi fierbinte, cu "bubbles" şi artificii.  Apăsătoare şi rebelă. Cu lacrimi, dor şi durere. Cea care cred că o-ntâlneşti odată-n viaţă. Imposibil să o mai întâlnesc, din mai multe motive, neimportante acum şi aici.
Am avut perioade frumoase în viaţa profesională. Radioul a fost viaţa mea. Şi nimic nu a reuşit să-l întreacă.
Nenumărate satisfacţii interioare pentru lucrul bine făcut şi până la capăt.
Am respectat cu sfinţenie învăţămintele lui tata, extrem de importante pentru mine. Toţi cei ce l-au cunoscut o sa-l regăsească în următoarele cuvinte: " Omenia nu se vinde şi nu se cumpără!".
Am trecut şi prin cel mai trist moment, cel în care el, TATA ne-a părăsit pentru totdeauna.
Şi...am ajuns şi la coşmarul vieţii mele. Ceea ce trăiesc de trei ani încoace este...un vis urât din care mai sper încă să mă trezesc şi să realizez că de fapt e totul bine... De ce s-a ajuns aici? De ce eu? De ce mie?... Caut explicaţii mereu. Naivitatea şi docilitatea. Cred că astea sunt "calităţile" de care aş fi vrut să nu beneficiez  nici măcar unu la sută!!!
Cu toate astea, nu urăsc pe nimeni. Pentru nimic, niciodată...
Cea mai importantă realizare ştiu că e EA - minunea ochilor mei. Pentru ea  pot şi trebuie să merg mai departe. Cu capul sus! Sunt puternică. Am sufletul şi conştiinţa curate.
"E şi mâine o zi!"

XII G 1987 - 07.05.2014

Aseară, un moment nefericit din viața unei foste colege de clasă de liceu ne-a adunat mai multe la un loc. Încet – încet o să ne vedem mai des în astfel de împrejurări. Părinții noștri se duc…cea mai mare teamă a vieții mele.

Întotdeauna în prezența lor, cu sufletul m-am întors în timp. Întotdeauna am uitat de prezent și de problemele sau realizările acestuia. Chiar dacă s-a vorbit de ele. Nu știu să spun de ce. Încă nu am descoperit. Oricum, eu nu simt că m-am schimbat. Sigur este faptul că sunt la fel de sinceră cum am fost întotdeauna. Șocant de sinceră uneori. Mi s-a părut întotdeauna mult mai comod să fii așa. Și de multe ori am avut de pierdut, dar asta sunt eu. Îmi lipsește diplomația.  Oare nu-mi oferă cineva un curs de instruire? :)

Cert este că pe toți îi iubesc (și pe ei, puținii noștri dragi băieți)! Și pe cele pe care le-am văzut aseară și pe cei pe care nu i-am văzut. Ca și atunci, la sfârșit de liceu. Nici ei nu s-au schimbat. Fiecare și-a păstrat acel ceva personal, care, mi se părea mie că îl caracterizează. Un zâmbet deschis, timid sau ghiduș; gesturi nesesizate de autorul lor, de care însă eu îmi amintesc atât de bine; același mers sau poziție a corpului. Sau vocea… la fel de plăcută, fie ea caldă sau stridentă, clară, calmă sau puțin răgușită și ca o avalanșă. Și alinturile … Până și subiectele lor preferate de atunci…au rămas! Sau poate că tocmai noi suntem cei ce le declanșăm aflându-ne unii în prezența celorlalți.

N-au apărut decât ceva ridulețe…nesemnificative. Și cred că și ceva fire albe mai mult sau mai puțin ascunse. Și multe povești de viață, nespuse.

Le-am privit pe fiecare în parte cu mai multă atenție. Simțeam nevoia să-mi umplu sufletul și mintea de ele. Sau…să fi fost o încercare disperată de a evada în trecut?! De a elimina prezentul atât de tulbure încă, pentru mine… Atât de… de neînțeles uneori…