Prea real să fie vis. Prea frumos să fie adevărat. - 18.06.2019

             Azi m-am trezit cu zâmbetul pe chip și-n suflet. Te-am visat. Aș fi vrut să adorm la loc, să se continue acea stare de bine.
             Eram noi doi. Printre coloanele acelea mari, perfecte, impunătoare de la intrarea principală a liceului, pe unde nu se prea circula. Nici măcar profesorii nu o foloseau. Și apoi scările acelea atât de largi... Atât de fastuoase, care duceau la etajul unu, unde era cancelaria. Era ca într-un palat. Partea aceea a clădirii m-a fascinat dintotdeauna.
              Mă simțeam prințesă. Eu așa definesc fericirea, starea de a mă simți prințesă.
              Eram lângă o coloană dintr-aceea tăcută și rece care cu siguranță îmi păstra secretul. Încercai să mă îmbrățișezi. Deși îmi doream cu toată puterea ființei atingerea ta, rațiunea îmi spunea: "Nu. Nu e voie aici! " Și încercam delicat să te resping. Doar faptul că îmi atingeai mâinile cu atâta blândețe, mă făcea să plutesc. Îți apropiai fața de părul meu și mă acopereai cu mici sărutări. Mai știi? La tâmplă îmi plăcea... Îmi dădeai o senzație de siguranță.
               Prea real să fie vis. Prea frumos să fie adevărat.

               Bună dimineața!!!

              În realitate n-a fost niciodată așa. Nu te cunoșteam pe vremea aceea. Și nu s-a întâmplat nici în tinerețe asta, cu vreun Făt Frumos. Mintea a selectat ce a vrut ea, în somn.
               Iar eu acum selectez:  "Fugi și fă cafeaua!":) 

https://www.catchy.ro/prea-real-sa-fie-vis-prea-frumos-sa-fie-adevarat/148260

Marea schimbare. - 09.07.2019

          Ați simțit vreodată că vă aflați pe marginea unei prăpăstii? Senzația aceea de teamă, amestecată cu amețeală, fiori reci pe șira spinării și fierbințeală în cap... Privire încețoșată și blocaj în gânduri.
Și atât.
          Apoi se așterne liniștea. În suflet și în minte. Se revarsă o lumină albă, caldă, ce te învăluie cu totul. O senzație de siguranță. Și dorința de a merge mai departe. Mai sunt atâtea de făcut! Doar nu mi-a plăcut niciodată să las lucrurile neterminate! Nici ultima notă de pe portativ necântată. Fac parte din trupa "Nemuritorilor", cei mai adevărați prieteni, nu?
           Voi face însă mici schimbări. Mici sau... radicale?! Voi trăi la maxim fiecare secundă. Voi ignora tot ceea ce altădată mă supăra și îmi provoca agitații și frământări. Voi renunța la tot ce nu e important. Principii și reguli, după care m-am călăuzit poate prea mult.
            Azi o voi încălca pe prima:
- niciodată în costum de baie pe rețelele de socializare! 😋

O mare împlinire - 27.06.2019

     Azi am trăit o mare împlinire.

De foarte mulți ani m-am temut de apă. Evident în urma unei întâmplări marcante pentru mine. Pe vremea aceea funcționa ștrandul de la Schit. Singurul. Era vacanța de vară. Terminasem clasa a VIII-a și trecusem cu bine de admiterea în treapta I de liceu. Mergeam acolo cu colege din școala generală.

De la toamnă urma să fim liceene. Deși nu aveam decât 36 de kg, nicidecum alura de domnișoară, nu-mi mai permiteam să merg în bazinul mic. Gata! Eram mare de-acum. Știam să înot, dar nu excelam. Așa că....la bazinul mare cu noi. Aveam însă curaj, doar la margine.

     În una din zile, stăteam liniștite pe o saltea, de-a latul ei, în apă, cu o prietenă. Sporovăiam și noi, ca fetele. Nu era aglomerat bazinul. Evident că băieți cucuieți aflați în jur încercau să ne atragă atenția. Și ca întotdeauna trebuie să fie unul mai "isteț", care s-a gândit să fie el "sirenul fermecător". A înotat pe sub apă și de sub saltea a arătat că e și Rahan și a răsturnat salteaua, cu noi cu tot. M-am dus ca bolovanul la fund. Cu siguranță am încercat să ies la suprafață, dar panica mă trăgea cred, înapoi. Zgomotele acelea, ecouri clipocind sinistru le mai aud și acum, uneori. Senzația aceea de sufocare, spaimă și abis o mai retrăiesc uneori în somn.

     Norocul meu a fost că un domn de pe marginea bazinului a văzut totul și a sărit după mine. Cred că eram mai mult moartă decât vie. Știu că încercam să spun "mulțumesc", dar nu mă auzeam.

     Poate nu o să scap de acele senzații și spaime cu adevărat, niciodată.

Așa s-a încheiat cu mersul meu la bazin.

     Au urmat multe alte veri cu alți prieteni, ieșiri, dar...fără ștrand. Sau...fără baie. Chiar cu toate insistențele de pe lume.

     În mare, rar când am fost, am intrat doar puțin în apă. Doar la mal. Și niciodată fără să am pe cineva cu mine, aproape. Au fost ani la rând în care nu am mers deloc. Nici soarelui nu i-am acordat onoarea să-și răsfețe razele pe trupul meu. Mă consolam cu gândul că există persoane care își doresc să aibă pielea mea, albă. Că în trecut asta era un semn de noblețe. 😉

     În 2009 am salutat Marea Mediterană. Doar gleznele i-am dat voie să mi le mângâie. (Sclifosită mai sunt, Doamne!) Acolo am realizat mai mult ca oricând, ce discrepanță uimitoare poate exista între nivelurile de trai. Șocant aș spune. Lumi diferite.

     Anul trecut a fost prima dată când am intrat în apă mai mult. Eram înconjurată de copii. De cei de la Rița Gărgărița, care au avut mare grijă de mine. Nu m-au lăsat de mâini nici o clipă. Am fost fericită atunci. La Marea Neagră.

     Iar anul ăsta... Sunt la Marea Egee, pe care am visat-o ani întregi. Cu bucurie, dorință și speranță. Care mă chema și-mi spunea că va fi bine. Că mă voi regăsi. Și în care se vede totul. Transparență maximă. Chiar și faptul că mi-am luat slipul pe dos, (de încântată ce sunt, probabil). Am luat asta ca pe un semn. Semn bun.

     Azi am descoperit că știam să înot! În mai multe feluri! Mai mult decât știam atunci, demult. Și este minunat! Lucruri atât de mărunte, dar cu o valoare inestimabilă pentru mine. Am mai trecut de un blocaj.

    Și știu că voi mai trece și de altele. Sper să mai fie timp. 50 s-au dus deja... Ca vântul... Sau ca valurile...

Afytos - Grecia 

O zi de vacanţă. - 25.06.2019

     De foarte mulți ani mi-am dorit să ajung în Grecia. Pentru minunata mare. Pentru atmosfera și ritmurile de aici. Și pentru partea antică, evident. Sincer, nu îndrăzneam să cred că aceasta dorință mi se va împlini. Și totuși... Probabil e important să-ți dorești din suflet, cu speranță, statornicie și consecvență.

     Toate-s cum mă așteptam. Cum le-am văzut în imagini, cum le-am intuit cu ochii minții și cum le-am visat de atâtea ori.

     Ador plimbările pe dig. Să admir marea în toată splendoarea ei. Ne primește de fiecare dată cu straie de nuanțe diferite. Superbe. Uneori, parcă pregătită de vals își pune rochia cea cu falduri înspumate. Și norii! Cei din vată de zahăr... Pufoși și luminoși. Pur și simplu mă fascinează!

     Ca peste tot însă, vrei nu vrei, apar și lucruri care nu-ți pică bine. Ție, ca muritor de rând, cu cei șapte ani de acasă (sper!). Unii poate te-ar considera învechit sau expirat. Dar... m-am simțit foarte jenantă astăzi când lângă șezlongurile noastre stătea o trupă de familii cu copii destul de mici, iar două dintre mame făceau topless. Erau tinere și aveau trupuri frumoase. Sâni micuți și frumoși (doar ai uneia parcă puțin mai lăsați). Se mișcau natural, vorba reclamei. Ele. Și sânii. Dar... vedeam în jur șușoteli. Înghionteli și multe priviri insistente sau rușinate.

     Mi-a fost jenă că erau românce. Deși dintr-o zonă îndepărtată de a noastră (după accent) aici acest lucru nu mai conta. Am auzit zilele astea foarte multe limbi străine. Multe nații. Dar... doar româncele noastre au avut acest "curaj". Dezinvoltură sau dezinhibiție ar spune unii.

     Și nu, nu sunt invidioasă (aș putea concura oricând cu tinerele la capitolul ăsta .

     Atât pentru azi.

Halkidiki,Grecia.

DEBUT. Viziuni adolescentine. - 21.05.2019

21 MAI 2019. Ziua cea mare. Viziuni adolescentine. 

     Pentru adolescenta noastră RoMINA. Italianca noastră româncă. Cu emoţii. Foarte vizibile la unii dintre cei implicaţi. Dar RoMINA însă e foarte stăpână pe ea.

     Ploaia asta atât de … udă, cu stropi atât de mari şi de mulţi, presărată cu mici bobiţe de gheaţă, sper că totuşi prevesteşte ceva bun. Ca la nunţi – belşug. Dar…dacă îi va face pe unii să renunţe şi să nu mai vină?
      Surpriză! Vremea nu i-a oprit pe cei ce şi-au dorit să-i fie RoMINEI alături. Prezenţa - chiar peste aşteptări. Familie, prieteni, profesori, colegi, vecini…. Mai multe generaţii de dascăli, de la cele două doamne educatoare, domnul învăţător, doamne şi domni profesori şi doamna director. Vă mulţumim tuturor, că aţi venit să o susţineţi! Ah, da! Şi multe flori. Reale, nepictate.
      Tablourile le ştiam. Dar nicicând nu mă satur să le privesc. Mă joc în mintea mea cu titluri pentru fiecare. Madamme, Epocal, Zâmbete, Hypnothica, Magicana, Fata lunii, Papavero, Sufletul….:))
      Gazda evenimentului desfăşurat la Muzeul Naţional al Unirii domnul director Gabriel Rustoiu a deschis vernisajul prin câteva cuvinte calde, pline de încurajare. Apoi doamna profesor de desen, Diane Popa a făcut un tur pe la cele 24 de tablouri expuse. Cu explicaţii profesioniste.
      Spontană şi binevenită a fost intervenţia domnului Romi Adam - sculptor. A îndrumat multe generaţii de elevi pe calea artei. E o mare încurajare să auzi cuvinte frumoase, din partea unor profesionişti. Talent, energie, îndrăzneală, expresie, profunzime, optimism …
      Doamna director Elena Ignat, cea care a încurajat-o şi a promovat-o într-un mod inedit încă de anul trecut de când a aflat de talentul RoMINEI a spus lucruri foarte bine primite de către elevii prezenţi. Şi foarte utile pentru părinţi: “Ştiţi că părinţii vor note mari la matematică, la română, să fie dacă se poate de nouă şi zece la absolut toate materiile. Nu! Fiecărui copil trebuie să-i descoperim calităţile, talanţii aceia cu care a fost înzestrat şi să-i ajutăm să-i înmulţească.”
      S-au spus cuvinte frumoase. Am simţit şi am văzut frumosul. Cu toţii am văzut diamantul ascuns. RoMINA.
Urmează procesul de şlefuire.
Veţi mai auzi de ea. Sunt sigură!

E primăvară! - 02.04.2019

- Cioc, cioc! Se aude în uşă.

- Da! Zic eu parcă puţin deranjată, că iarăşi vine cineva să mă întrerupă din lucru.

     Se deschide uşa şi intră o doamnă, un domn şi printre picioarele lor un puştiulică. Vreo trei ani să aibă…

- Cu ce vă pot ajuta? (evident cu zâmbetul de serviciu afişat pe chip). Oare nu ştiu citi nici ei, ca mulţi alţii?… E atât de singur şi de clar mesajul de pe uşă: “Vă mulţumim că aveţi răbdare şi înţelegere şi intraţi pe rând câte o persoană”. Nu de alta, dar spaţiul este foarte mic. Iar ferestruica biroului e de doar 25/80 cm. Nu mai punem la socoteală, pe lângă mobilier, dotările tehnice, bibliorafturile, dosarele şi toată recuzita aferentă, de pe, de lângă, de sub etc.
      Văd puiuţul de om că merge direct la scaun. Încearcă să se aşeze, dar e prea înalt pentru el. Bunicul îi spune ceva, dar nu am înţeles ce, pentru că încercam să fiu atentă la bunica şi la actele pe care mi le dădea. Privirea copiluţului mă fascinează. Ochi mari. Gene negre şi ireal de lungi pentru un băieţel. Îşi lasă capul (cu gât cu tot! ) şi umerii pe scaun. Priveşte pe sub biroul în spatele căruia nu e nimeni. Se lasă încetuţ în jos. Şi… ţuşti! o tuleşte în patru labe pe sub el. (Ioi, bunică dragă! Regret, dar mi-e aşa de greu să urmăresc ce spui). Nici unul dintre cei doi adulţi nu par să fi remarcat ce face micul lor însoţitor. Iese puştiul pe partea cealaltă. Se apropie de masa mea. Alege cu privirea un pix şi cu o mişcare precisă de cobră ia unul (a ştiut el ce să aleagă! De ce ar fi luat un creion?!). Se lasă pe vine. Cu aceeaşi fulgerătoare mişcare scoate din coşul de gunoi un cocoloş de hârtie. Încearcă să-l întindă, apoi se întinde şi el pe burtă şi scrie. Sau desenează? Ooof, nu-mi dau seama! Ar trebui să mă ridic în picioare şi să mă aplec puţin peste corpul de birou despărţitor. Dar ce vor spune oamenii ăştia? Termin discuţia cu bunica.
- Hai, că plecăm! îi spune bunicul. Surprinzător, dar reacţionează foarte rapid puştiul. Lasă jos hârtia. Pixul, nu. Ocoleşte biroul şi o zbugheşte spre uşă.
      Bunica mulţumeşte şi salută. Salută şi bunicul. Fără nici un alt cuvânt.

     O să ies să admir primăvara. În toată splendoarea ei.

Ai tăcea?? 31.03.2019

     Nemulţumiri peste nemulţumiri. De ce aia e aşa şi de ce nu e altfel? De ce e altfel şi nu e aşa?? Mda. E clar! Pentru că fiecare persoană are felul său propriu de a gândi. Bun sau ne-bun.

Nu-s curioasă de felul meu, dar asta chiar vreau s-o ştiu.

Ştiţi macheta aceea din bronz din faţa Catedralei Încoronării? Nu se poate să nu o ştiţi. (https://adevarul.ro/…/macheta-bronz-30000-euro-c…/index.html)
      Ştiaţi că are şi altă utilitate decât cea pentru care a fost expusă? …ca loc de a juca tontoroiul, pentru copii. Consider că ei nu au prea mare vină pentru asta. Ci însoţitorii lor. Care-i urcă cu satisfacţie acolo. Culmea e că sunt chiar părinţii lor. Cei care le oferă educaţie. Fără a se gândi nicio secundă în primul rând că dacă minunea ochilor săi va cădea în genunchi şi-i va putea zdrobi pe acele piese metalice. Şi-abia apoi la educaţia pe care i-o dă, la rolul acelei machete etc.
      Iar dacă îndrăzneşti să întrebi acel copil de aproximativ 4-5 ani, dacă e singur, sare tatăl său de pe banca de lângă şi-ţi spune: “Du-te cucoană şi vezi-ţi de drum!”
 

     Tu ce ai face? Ai tăcea?

Apariţie la superlativ - 08.08.2019

     Vi s-a întâmplat să îndrăgiți instantaneu o persoană? Să o apreciați cu mintea și cu sufletul pentru modul cum arată, cum vorbește și cum gândește?

     "Evident!" veți răspunde. Așa este. Nimic nou sub soare.

     Însă nu mă pot abține să nu împărtășesc bucuria de a fi întâlnit de curând o persoană incredibilă!

Înainte de orice e o Apariție! Parcă luminează tot în juru-i. Să fie un licurici? 😉 E tare frumoasă, chiar dacă nu mai e de 25 de ani. Poate că și cariera-i are mai mult de atât. Blondă (la propriu). Cu un zâmbet ce-i face chipul să radieze. Am văzut-o doar cu părul prins într-un coculeț drăguț, deloc sofisticat. Ochii-i vioi sunt ca Marea Egee și exprimă bunăvoință și blândețe. O alură impecabilă. De o finețe, rar întâlnită. Când o văd, mereu mă gândesc la doamnele de acum două secole. Rafinament la superlativ.

     Și peste toate astea ce țin de imagine, e tare glumeață. Și extrem de modestă, deschisă și comunicativă. E medic. Cum să nu te faci bine când ești pacientul unei astfel de persoane?! 

     Mă alătur marii mulțimi de pacienți pe care i-ați tratat, actualilor medici pe care i-ați îndrumat și învățat, incredibila și minunata mea doamnă doctor Livia Filip, cu mulțumiri și recunoștință veșnică!

Sunt pacient. Real, nu sub acoperire. - 23.07.2019

     În ultimul timp s-a scris și s-a vorbit despre pacienții sub acoperire. De curând am fost și eu pacientă a unui spital de specialitate din județ, dar eu nu m-am acoperit decât noaptea (că era rece). Nu m-a plătit nimeni să spun ce și cum a fost, sau dacă mi s-a cerut ceva sau nu, pentru prestările de servicii de acolo. De data aceasta voi fi un fel de voluntar al acestei "ocupații" și am să spun că eu am fost mulțumită de tot și toate. 

     În primul rând de atenția care mi s-a acordat. De tratamentul aplicat și de bunăvoința și amabilitatea întregului personal, de la medici la îngrijitoare. Un colectiv frumos. Oameni zâmbitori, dedicați meseriei, care știu să-și lase problemele la intrare și care își respectă jurămintele date la începutul profesiei. Și medici și asistenți medicali.
      Chiar și condițiile au fost mult peste așteptări. Mă dusesem cu sufletul cât un purice, luându-mă după aspectul exterior al clădirii (dinspre șosea privind-o).
      Declar cu mâna pe inimă că nu mi s-a cerut și nici nu mi s-a insinuat că ar trebui să dau vreo "atenție", ceva, cuiva. Și nu am făcut-o.
      Evident că aceeași părere au avut-o și celelalte paciente cu care mai discutam acolo. Asta, ca nu cumva să credeți că am fost favorizată. Toate pacientele erau mulțumite.

     Drept urmare din toată inima, respectul meu pentru întreg colectivul Spitalului de Pneumoftiziologie din Aiud. Mic dar cu suflet mare.

     Iar pentru cea care s-a ocupat îndeaproape de mine, "îngerul" meu - ca și numele său predestinat - Angela Parastie - recunoștință veșnică.

P.S. Spitalul este în curs de renovare.

Minunatele tablouri de pe hol, fac parte din tratament. Au rol binefăcător! Iar imaginea postată este surprinsă de pe terasa saloanelor.

 

https://alba24.ro/pacienta-tratata-cu-atentie-fara-atentii-la-spitalul-tbc-din-aiud-experienta-medicala-atipica-in-romania-721842.html?fbclid=IwAR3BNNayCnISuOzxtBTbppNxtYv-Ad4DbquN-NAprPo6f7KJEoxJAt6Fxm0

Caut stea norocoasă de împrumut - 27.08.2019

     Diagnostic: oboseală cronică.
     Am obosit. De nedreptăți. De falsitate, minciună și discriminare. Câte zâmbete "de scenă" văd zilnic. E parcă totuși mai bine, decât o moacă posacă, apatică sau încruntată. Sau nu?! Ce s-ar întâmpla dacă ar pica măștile?

     Chiar nu poți să nu comentezi despre vecina sau colegu' care a dres și a făcut, altceva decât ai puterea de a accepta sau de a face și tu? Chiar nu poți să te abții și să-ți vezi de viața ta? Scutește-mă, te rog! Spune-mi doar de bine. De frumos, împliniri și realizări. Să mă bucur și eu pentru alții. Asta dacă vrei să-mi spui ceva. Dacă nu... Au revoir!

     E a nu știu câta noapte cu bubuieli și zgomote de flex, excavator și altele de genul... Se lucrează intens. Pentru noi, poporul. Acceptăm. Nu va dura o veșnicie.

    Oare de ce trebuie trasate marcajele pe drum ziua? Pe drum național. Cuiva, cred că îi plac coloanele de mașini ce se întind pe kilometri buni. Cât timp pierdut aiurea de fiecare dintre noi care ne aflăm în trafic, pentru că un șef, nu a luat decizia și nu a făcut demersurile necesare pentru ca acei câțiva muncitori să facă treaba asta, noaptea.

     Tocmai ai venit din concediu?! Super! Ce? Ești Bugetar? (cu B mare că nu oricine, poate fi). Aaa, bravo! Cu voucherele ai fost, nu? Eu nu știu ce-s alea. Eu sunt angajat la privat. Unde se muncește la program "normal". Adică în ritm alert, regim strict și rigid și unde rigiditatea dispare doar la orarul de lucru, care suferă "extensii" necontabilizate. La privat se pare că școala mea nu are valoarea școlii tale ca bugetar, poate pentru că pe diploma mea s-a așternut prea mult praf. Tot fără valoare este și experiența mea de mult peste două duzini de ani ("ciuciu" vechime la salariu). Și atunci cum să mai fiu și inovativ și să aduc propuneri de optimizare?? Ce sporuri?! Fugi de-aici. 

     Nu. Nu-i invidie. E mâhnire. Că nu m-am născut și eu sub o stea norocoasă. Dar încă mai sper să găsesc una, să o iau cu împrumut.

https://www.catchy.ro/caut-stea-norocoasa-de-imprumut/151133

O lună și o săptămână de când sunt o “fostă” - 16.08.2019

        Foști fumători îmi spuneau că și după multă vreme (chiar ani) de la renunțare, uneori visează că fumează.Eu nu am decât o lună și o săptămână, de când sunt o "fostă".

       Azi noapte am visat cum căutam să cumpăr țigări neosticks de-ale mele. Nici măcar nu știam să le spun pe nume. Mă chinuiam să le explic vânzătoarelor (parcă eram în Macedonia, iar!) Și nu găseam... În ultima instantanță am cerut din cele clasice pe care le fumasem ultima dată acum un an și jumătate (de 1!!) Și nu erau... Și n-am mai apucat că... M-am trezit.
Cu o năcăjeală parcă, în mine. 

          Dar... Am realizat că mâine încep o nouă viață. Cu pași făcuți zilnic. Tot mai mulți în fiecare zi. Cu ozonat de plămâni și creier. Cu recunoștință pentru o nouă zi, cu bucurie pentru fiecare nor pufos de pe cer, pentru fiecare picătură de ploaie, pentru fiecare copac întâlnit, pentru parfumul și culoarea fiecărei flori, pentru savoarea fiecărui fruct, pentru fiecare explozie de râsete cu prietenii mei, pentru...

          Și cu mult mai multă atenție la ceea ce-mi doresc... Cu ceva timp în urmă spuneam cu voce tare, că-mi doresc să mă "hodin". Să stau și să nu fac nimic, numa' să mă hodin(esc). Auzindu-mă spunând asta, o persoană înțeleaptă din jurul meu mi-a spus: "Tuuuu, fata mea! Ai grijă ce-ți dorești!" Atunci am înțeles de fapt, că ceea ce spuneam putea avea mai multe modalități de realizare. Și n-am mai spus-o așa. Dar se pare că undeva fusese marcată deja dorința mea.

           Și acum stau și-mi spun: "Vreau să am energie. Să fiu în cea mai bună formă!"

           Și știu că dorința mea se împlinește. 

https://www.catchy.ro/o-luna-si-o-saptamana-de-cand-sunt-o-fosta/150667

Hai, păpădie, sus! E o nouă zi! - 16.08.2019

     Ți se întâmplă să te sperii puțin când vezi un articol de citit, mai lunguieț? Să crezi că nu va reuși să te "prindă" și vei pierde șirul? Și să-l abandonezi înainte de sfârșit?
     Sau să citești, citești și să te întrebi când l-ai scris?
     Ți se întâmplă să stai "prost" și să te uiți la un cuvânt scris de altcineva și să realizezi că e incomplet sau incorect? Dar nu mai ești sigur. Pentru că autorul e ok. Nu mai știi tu?! Și intri imediat pe Google sau pe Dex.
     "Pățăști" să detești existența telefonului ăstuia deștept și să nu poți totuși merge nici la baie, fără el?
     Te trezești de "țâșpe" ori noaptea și te uiți la ceas; asta după ce te-ai întors pe toate părțile (întoarce felia 1 peste felia 2, iar felia 3 întoarce-o peste cele două 😋). Și ți se pare că și timpul doarme, numai tu, nu?
     Așa-i că uneori nu ai mai ieși de la duș? Ți se pare că e cel mai reconfortant moment al zilei... Și nu! Refuzi să pleci de-acolo! Nu vrei, și gata! Am zis!
     Ai luat vreodată cutia cea mare cu înghețată din congelator? Și ai dus-o la tine? Te-ai înfruptat direct de-acolo, cu teama de a nu te vedea cineva, din cei cărora le-ai turnat educație pe pâine o viață întreagă, că nu se face așa ceva... Plăcerea lucrului interzis! 😋
     Te prinde vreodată câte-o melodie, de-ți vine două zile s-o asculți pe "repeat"? Sau altădată, mai grav, atunci când nu mai reușești să ți-o scoți din cap, te obsedează, îți cântă de parcă ar juca tontoroiul (sau țonțoroiul, că-s corecte ambele forme) pe circumvoluțiunile tale? Și chiar te uiți de câteva ori în juru-ți să vezi cine a pus muzica asta... Și-ți vine să o iei la sănătoasă, doar-doar scapi...
     Îți vine vreodată să te tot duci? Fără bagaje și fără regrete... Nu, 😋 nu în acel loc cu verdeață... Acolo unde ai fost fericit cândva...

     Hai, păpădie, sus! E o nouă zi! 

https://www.catchy.ro/hai-papadie-sus-e-o-noua-zi/150663

Noapte de vară - 01.08.2019

     Ora 0:57 a.m.
Cineva împrăștie decibelii bolidului (mi-l imaginez tunat) și dă cu ei de geamurile măreței "corăbii a nebunilor", cum i se spunea cu mulți ani în urmă, imensului nostru bloc.

     În ecoul acesteia se aude o parteneră supărată foc, care-l ceartă pe domnul său. Disting clar ce spune:
- Ție-ți place să fac și io așa? El are voce calmă și scăzută, probabil încearcă să o tempereze. Noroc că nu stau pe loc. Cearta lor se pierde în noapte.
   
     Un tânăr își salută însoțitorul "Saaaluut!" și se despart undeva aici, sub balconul meu. O fi vreun vecinel de bloc. Sau din zonă.
   
     Doamne, cât circulă mașinile astea... Dar oamenii ăia care conduc nu au somn?! Nu au pat?! Ar lipsi să mai și claxoneze vreunul, că frâne scârțâite pun. La trecerea de pietoni. Dar cu astea se termină curând că va intra în folosință pasajul și se va renunța la cele două treceri atât de apropiate una de cealaltă.
   
     Uuups! Salvarea. Sirena ei parcă țipă mult mai rău și tânguit, noaptea.
     Știu că e vară și e cald și că-s tare plăcute plimbările în parc acum, că-i numa' bună temperatura, dar nu puteți vorbi puțin mai încet, totuși? Vă rog eu, frumos de tot!!
   
     Așa a fost dintotdeauna. Sau cam în ultimii 30 de ani. Gălăgie, circulație, praf... Dar, locuiesc în zona "zero", nu? Câți nu și-ar dori asta! Cea mai bună din oraș, mai ales de 1 Decembrie.
   
     Vreau să-mi mut reședința. La țară. Măcar vara. Să pot cânta asumat "locuința mea de vară, e la țară..." să fie mândru Topârceanu de mine. Peste acele multe onomatopee pe care le cânta atât de drăgălaș, frumosul și tânărul de atunci  Baniciu, în intro-ul piesei, o să sar... Că le încurc și nu vreau să intervin cu varianta proprie, să nu mă acuze te miri cine, de te miri ce. Prefer să stau cuminte și să cânt cu glasul minții. Noo, așaa sunt bună de tot! Feli pe lume, nu alta! Că pe ea o ador și o folosesc de etalon. Nu că-i din Sebeș. Pentru că-mi place. Toată și cu totul.

<<     Locuința mea de vară
         E la țară...
        Acolo era să mor
        De urât și de-ntristare
        Beat de soare
        Și pârlit îngrozitor!

        Acolo când n-are treabă,
        Orice babă
        Este medic comunal.
        Viața ce aci palpită
         E lipsită
         De confort occidental.

         Nu exista berărie,
         Nici regie...
         Doar un hoț de cârciumar
         Care are marfa proastă
         Și-o nevastă
         Ce se ține c-un jandar. >>

     Și mai sunt, nu e gata aici poezia. Mă gândeam că ale sale scrieri mi-au plăcut dintotdeauna. Și ale Otiliei Cazimir, iubita sa din acea relație discretă... Pfffuui, zici că-s țața Leana, care pe "tăte" le știe și mai grav, le împrăștie...
   
     Trec câțiva tineri. O fată spune apăsat:
- Să-mi baaag, ce m-am îmbătat!!!
- Doar vineri ai fost iar, așa! îi răspunde un băiat, care n-a trecut prin etapa de schimbare a vocii. Tineri rău. Sau tineri bine.

     Pfffoaai! E 1:52. Culcă-te păpădie, că mâine, iar vei fi leșinată ca o dropie de-a Katiei din Fructul oprit.

     Noapte bună!

https://www.catchy.ro/noapte-de-vara/150172

Un gest incredibil - 16.07.209

     Este o minune ce se întâmplă. Dar nu e  imposibil de crezut.

De data aceasta povestea nu începe cu "erau odată" ci cu "suntem" patru fete (cucuiete). Prietene de-o viață. E un mod de a spune. Am calculat că anul acesta am împlini 20 de ani de când ne-am reunit. Asta pentru că ne știam de fapt, de mai demult. Dar cam de atunci ne-am legat mai tare una de cealaltă.

     Pe-atunci eram cu toatele mai tinere și mai neliniștite. Mai rezistente la ieșirile de seară și la chefuri, la nopți dansate în întregime și la povești până la răsărit de zi.

     La începuturi am fost mai mulți în trupă, dar pe parcurs, s-au mai retras... Au apărut soți/soții, copii, schimbări de religie, distanțe și responsabilități. Oricum, cu toți cei trecuți în rezervă ne revedem cu mare drag întotdeauna. În toți acești ani au mai venit, au mai plecat, dar cu vechimea cea mare am rămas noi patru - Gagicile din VIVA QUATRO - cum ne place să ne spunem. (2 x 41/ 1 x 45/ 1x 50 🙃)

     La ora actuală suntem în format extins (încă două membre cu drepturi depline (1x39/ 1x41) și un pui de membru - fiica mea - majoră de aproape trei ani - care a trecut la "echipa mare"), fiecare cu soț/iubit, copii, căței, purcei și puricei.

Jumătățile s-au integrat perfect în peisaj. Au fost adoptate și li s-au acordat și lor drepturi depline.

Și uite așa, de "douăj'' de ani suntem o mare familie fără legătură de sânge. Și avem întâlniri aproape la fiecare sfârșit de săptămână. Măcar cu efectiv parțial, dacă nu întreg. Când vremea ne permite ne vedem afară, să ne ozonăm prietenia. Când nu, în vreun local drăguț în care ne simțim ca acasă, sau pe rând, la reședința fiecăruia.

     Rutină, bucurii și necazuri. Se râde mult. Există o căruță de amintiri, glume, expresii, laitmotivuri, "mișto-uri" etc, plus, foarte important - locașurile de pe umerii fiecăruia disponibile oricând, la orice oră din zi și din noapte. Când este cazul se caută soluții. Se fac planuri. Brainstorming. Se râde și se plânge, se lâncezește și se agită lumea împreună. Se dansează și se petrece, se fac escapade, uneori chiar și concedii împreună.

     Este ceva deosebit până acum? Poate că da, sau poate că nu.

Vreți să știți care a fost ultima ispravă? Venită așa...fără ședință, dezbateri sau supuneri la vot.

De curând o boală a cam dat-o cu fundul de pământ pe una dintre noi. Pe mine, mai exact. Evident că astfel în viața mea au apărut câteva mici schimbări și restricții temporare sau definitive.

Din acel moment toate membrele VIVA QUATRO s-au autosesizat și s-au supus de bună voie și nesilite de nimeni. Dacă eu nu mai fumez, toate au renunțat! Nu de teamă. Din prietenie și din dragoste. Un fumător, sau fost fumător, cu siguranță realizează probabil puțin mai mult ce înseamnă acest gest. Pentru mine este incredibil!!! Este important și are o valoare inestimabilă.

     S-a stabilit deja că week-end-ul viitor ne vom vedea cu întreaga trupă. Să sărbătorim revederea și trecerea de un alt obstacol din viață. A mea și a noastră. Și o vom face. 

     Vă mulțumesc dragilor, că existați în viața mea! Sunt bogată!

     

     VIVA QUATRO Plus!!!

https://www.catchy.ro/un-gest-incredibil/149464

Totuşi nu a exagerat cineva cu Agonia şi Extazul în viaţa mea? - 18.07.2019

      Pierdut modestie.
     Urmare acestui fapt mă înfoi toată asemeni unui păun care-și începe dansul de cucerire și mă autointitulez "Xena". Și am și fani. 

     Știu că puteți spune că deja sar calul (ca să nu folosesc chiar jargonul că asta-i "băgare de mână"), dar eu una, așa mă autoîncurajez. Este felul meu de a-mi spune că sunt puternică și rezist. Și încă pot să trec de toate.

     Haideți că acum deja, chiar urlă după mine, modestia pierdută. Nu cu o gură ci cu șapte, de la șapte capete de balauri și toate odată, nu succesiv ca la canon. Sau bâzâie ca cele șapte muște aflate într-un raid de paradă și apoi doborâte de croitorașul cel viteaz. Totuși, ca să fie o comparație mai drăgălașă, modestia pierdută devine uriașă cât toată dragostea celor șapte pitici pentru minunata lor Albă ca Zăpadă, la un loc.

     Dar cel puțin acum am curajul să spun în ce constă puterea mea: în ambiție,  inconștiență, ceva istețime și multă iubire.

     Xena zic, nu?! Sunt o puternică, da?! Și o luptătoare...

     Păi, atunci cum Doamne iartă-mă, imediat ce văd o imagine mai sensibilă mă străfulgeră ață-n "corazon"? Și-mi și dau instantaneu lacrimile!? Numa' zic...

     Sau, imediat ce văd bucuria adevărată a cuiva, de exemplu a concurenților simpli de la diverse concursuri (de muzică sau alte talente), la fel de rapid mi se înnoadă lacrimile sub bărbie, de zici că-mi pun atunci basmaua pe cap (aș fi spus "chișchinăul", dar DEX-ul l-a ratat). De altfel pățesc asta încă, chiar dacă mă uit a 17-a oară la Pretty woman.

     Concluzia e că mi se activează glandele lacrimare (ca în controversata ipoteză, nu odată cu cele salivare ca la crocodili când își devorează prada), ci la bucuria celor din jur. Și vărs, fratele meu, lacrimi adevărate (nu vicleșuguri de crocodil), la fericirea celorlalți. Sunt atât de sensibilă?! E de bine, e de rău? Cine mai poate înțelege ființa omenească?

     Azi la Catchy, scriam de teamă și curaj, ambele și amândouă gustate în același moment, la malul mării. Cu afundare, pierdere de echilibru și plăcere vinovată. Antagonice situații. Sunt omul extremelor? Dar trecerile bruște nu sunt bune pe termen lung. Exact ca la temperaturi. Pot dăuna.

     Totuși nu a exagerat cineva cu Agonia și Extazul în viața mea?

     Dacă viața am transforma-o într-o linie (ca un fir de ață) și am întocmi un grafic cu ea  s-ar acoperi foaia cu linii oblice. Sus - jos/ sus - jos (jocul copilăriei, cu zaruri). Sau ar arăta ca imaginile stilizate ale unui EKG deraiat.

     Woops! Stop! Nu. Nu e așa. Alții au trecut prin mult mai multe. Și mai grele. Așa că... "Ciocul mic și joc de glezne". (Așa era expresia aceea?)

     Sunt și eu o muritoare. Simplă. Care nu va ridica niciodată piatra. Și care azi e fericită și trăiește clipa. După o noapte îmi voi revedea copiii. Iar după încă două, voi ajunge la reședința mea modestă. De la bloc din păcate, nu de la țară. No, că acum mă bântuie Semnal (e) "M":

     "Într-o nu știu care seară

       Într-o nu știu care vară

       Într-un nu știu care sat

       Sub un nu știu care pat"

     Și toate vor intra pe făgașul lor (până când?!). Poate pentru că am fost cândva pionier de frunte, nu? Și am fost îndoctrinată cu "Tot înainte!" 😋💪

     Să privim mereu partea bună și frumoasă din orice. Cea mai bună variantă!

 https://www.catchy.ro/totusi-nu-a-exagerat-cineva-cu-agonia-si-extazul-in-viata-mea/149408

Cum să stai să-ți fugă pământul de sub picioare?! - 13.07.2019

     Încă știu fiecare pas pe care îl făceam. Văd bordura cea înaltă, albă, de la marginea parcului, pe care de cele mai multe ori o săream, decât să merg pe calea normală, doar cu puțin mai lungă.

Simt îmbrățișarea, salutul și sărutul soarelui de dimineață, cu buzele puțin sărate. Ale lui, nu ale mele. Parcă aud și marea. Văd imensele tufe și copaci cu flori perfecte, din culori definite și pentru cei cu distingeri mai neclare.

     În partea de sus a tavernei Elena e coșul de gunoi în care mi-am lăsat șlapii cu steagul Americii. M-au lăsat ei pe mine-n drum, atunci și eu i-am lăsat pe ei. Și nu oriunde.

     Dar mai ales văd zâmbetele lor. Grecii se disting prin asta. O amabilitate... cumva domoală. Nu erau "amabil-agresivi" ca altă nație pe care am avut ocazia să-i observ într-un astfel de context, cu mulți ani în urmă.

     Mă duc spre faleză. Îmi place mult să stau cu picioarele pe nisipul fin și să aștept valurile. Cu teamă și curaj.  Să le văd că vin, hoțește și-mi iau nisipul "meu" de sub ele, așa puțin cât e... De două ori, ori 24 cm și în lățime nu prea mult. Tot ori doi. Să calculez suprafața? Aș putea încerca, dar e doar ora 5:11. Deși s-a luminat deja puțin afară. Încep să se audă mașinile. Ăsta a fost autobuz. Ăsta camion. Și în plus, calculele merg bine cu o cafea. Oare-i mai știu gustul? N-au trecut decât șapte zile... Evident că-l știe mintea mea.

     Mă teleportez din nou pe nisip. Senzația că mi-l ia, vreau - nu vreau, de sub picioare. Că mă afund. Cu teamă și curaj. Uneori îmi pierd echilibrul. E oarecum ciudată senzația. Cum să stai să-ți fugă pământul de sub picioare?! Dar e și bună. E ca o plăcere interzisă. Da, știu! Sunt capricioasă ca Marea Neagră, (cum am fost alintată de un suflet drag). Toate astea au semnificații sau asemănări mari cu viața. Cu cea reală.

     E lumină de-a binelea afară. Se aude ciripit de păsărele. Ce matinale pot fi!

     Începe o nouă zi. Cineva s-a plictisit. Iar altcineva se grăbește. Eu... nu. Nici-nici. 

     Bună dimineața! 🙂

AHO – AHO !!! - Decembrie 2018

     Iarna a fost (şi este) anotimpul pe care-l îndrăgesc cel mai puţin. Frigul este elementul decisiv al acestei concluzii. Auzisem că cei născuţi iarna se împacă mai bine cu frigul, decât ceilalţi; oi fi eu excepţia care confirmă regula.  Un alt element ar fi şi ziua, care e mult prea scurtă. Sărbătorile, mesele îmbelşugate, cadourile şi zăpada nu au reuşit să mă facă să-i acord un alt loc în topul personal al anotimpurilor.

     Cele mai mari emoţii, nerăbdări şi bucurii în această perioadă erau prilejuite de sosirea MOŞILOR: Nicolae şi Crăciun (Gerilă - o prealungă perioadă).  Primul dintre ei ne lăsa în ghetuţele lustruite de noi cu sârg, doar dulciuri şi fructe (mere, nuci şi portocale; bananele dacă erau - ne făceau să ne simţim răsfăţaţii pământului). Rar şi câte o carte. Însă fără nici o excepţie primeam în fiecare an şi jordiţă. Argintată, aurită sau împodobită.  “Aţi văzut voi copii cuminţi? Doar cei bolnăviori sunt! Lăsaţi copiii să fie copii!” zicea tanti Florica. Şi tare-mi plăcea ce spune ea. Ni s-a spus că Moş Nicolae era foarte modest şi se ocupa singur de cadouri. Nu avea ajutoare cum avea Moş Crăciun. Cadourile consistente care conţineau jocuri, jucării, rechizite, cărţi, haine etc le aducea doar cel de-al doilea, considerat ca fiind mult mai înstărit.

     Mai erau Colinda, Pluguşorul şi Sorcova.

     În Ajunul Crăciunului ne strângeam în grupuri de cel puţin doi şi maxim de cinci (nu foarte mulţi că se împuţina recompensa pe cap de colindător) şi mergeam din uşă în uşă, de obicei pe scara blocului. La fiecare vecin. Erau şi ursuzi la care nu sunam din start ştiind că nu ne vor deschide. Şi colindam: o colindă pe familie. De-aceea ne pregăteam mai multe în repertoriu.  Asta după ce zile întregi repetam. Ne doream să fim cei mai buni din bloc; înainte de asta însă mai mergeam şi pe la neamurile care locuiau în zonă. De la toţi primeam dulciuri şi bani.

     La fel de Pluguşor, în Ajun de Anul Nou. Aveau clopoţei şi chiar şi câte-un bici din care pocnea de obicei cel mai răsărit dintre băieţi, care era considerat de obicei liderul de grup. Se spunea că merg cu uratul doar băieţii. Fetele rămâneau acasă să pregătească cea mai îmbelşugată masă din an, ca să fie tot Anul care venea, aşa! Şi se găteau ca prinţesele. Cei căutaţi de urători erau darnici. Probabil anumite superstiţii contribuiau la asta şi-i făcea mai generoşi. Aho – aho! de Anul Nou...

      La Sorcova era cel mai slab rezultat. Vecinii, obosiţi după petrecere nu se mai sinchiseau să deschidă uşa şi să se chinuie să asculte Sorcovaaaa – Veselaaaa / Să trăiţi – Să înfloriţi / Ca un măr – Ca un păr/ Ca un fir de trandafir...

     De ani buni, nu am mai avut urători cu Pluguşorul. Cu Sorcova nici atât! Iar colindătorii-s tot mai puţini. Se pierd tradiţiile. Marile bucurii ale copilăriei.

     Aştept cu nerăbdare acele zile. Bucuria cea mare e că ne adunăm cu toţii pe-acasă. Şi e frigiderul mult mai plin decât de obicei. Chiar dacă nu mâncăm cu mai multe guri. Toată casa va fi gătită de sărbătoare. Bradul, fără doar şi poate - piesa de rezistenţă, plin de luminiţe clipocind. Fiecare sclipire este o speranţă şi un gând bun. Pentru fiecare om drag care a fost sau este în viaţa mea...