Încă știu fiecare pas pe care îl făceam. Văd bordura cea înaltă, albă,
de la marginea parcului, pe care de cele mai multe ori o săream, decât
să merg pe calea normală, doar cu puțin mai lungă.
Simt îmbrățișarea, salutul și sărutul soarelui de dimineață, cu buzele
puțin sărate. Ale lui, nu ale mele. Parcă aud și marea. Văd imensele
tufe și copaci cu flori perfecte, din culori definite și pentru cei cu
distingeri mai neclare.
În partea de sus a tavernei Elena e coșul de gunoi în care mi-am lăsat
șlapii cu steagul Americii. M-au lăsat ei pe mine-n drum, atunci și eu
i-am lăsat pe ei. Și nu oriunde.
Dar mai ales văd zâmbetele lor. Grecii se disting prin asta. O
amabilitate... cumva domoală. Nu erau "amabil-agresivi" ca altă nație pe
care am avut ocazia să-i observ într-un astfel de context, cu mulți ani
în urmă.
Mă duc spre faleză. Îmi place mult să stau cu picioarele pe nisipul fin și să aștept
valurile. Cu teamă și curaj. Să le văd că vin, hoțește și-mi iau
nisipul "meu" de sub ele, așa puțin cât e... De două ori, ori 24 cm și
în lățime nu prea mult. Tot ori doi. Să calculez suprafața? Aș putea
încerca, dar e doar ora 5:11. Deși s-a luminat deja puțin afară. Încep
să se audă mașinile. Ăsta a fost autobuz. Ăsta camion. Și în plus,
calculele merg bine cu o cafea. Oare-i mai știu gustul? N-au trecut
decât șapte zile... Evident că-l știe mintea mea.
Mă teleportez din nou pe nisip. Senzația că mi-l ia, vreau - nu vreau,
de sub picioare. Că mă afund. Cu teamă și curaj. Uneori îmi pierd
echilibrul. E oarecum ciudată senzația. Cum să stai să-ți fugă pământul
de sub picioare?! Dar e și bună. E ca o plăcere interzisă. Da, știu!
Sunt capricioasă ca Marea Neagră, (cum am fost alintată de un suflet
drag). Toate astea au semnificații sau asemănări mari cu viața. Cu cea
reală.
E lumină de-a binelea afară. Se aude ciripit de păsărele. Ce matinale pot fi!
Începe o nouă zi. Cineva s-a plictisit. Iar altcineva se grăbește. Eu... nu. Nici-nici.
Bună dimineața! 🙂
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Aşa cred eu... Tu?