Aseară, un moment
nefericit din viața unei foste colege de clasă de liceu ne-a adunat mai multe
la un loc. Încet – încet o să ne vedem mai des în astfel de împrejurări.
Părinții noștri se duc…cea mai mare teamă a vieții mele.
Întotdeauna în prezența
lor, cu sufletul m-am întors în timp. Întotdeauna am uitat de prezent și de
problemele sau realizările acestuia. Chiar dacă s-a vorbit de ele. Nu știu să
spun de ce. Încă nu am descoperit. Oricum, eu nu simt că m-am schimbat. Sigur
este faptul că sunt la fel de sinceră cum am fost întotdeauna. Șocant de
sinceră uneori. Mi s-a părut întotdeauna mult mai comod să fii așa. Și de multe
ori am avut de pierdut, dar asta sunt eu. Îmi lipsește diplomația. Oare nu-mi oferă cineva un curs de instruire?
:)
Cert este că pe toți îi
iubesc (și pe ei, puținii noștri dragi băieți)! Și pe cele pe care le-am văzut
aseară și pe cei pe care nu i-am văzut. Ca și atunci, la sfârșit de liceu. Nici
ei nu s-au schimbat. Fiecare și-a păstrat acel ceva personal, care, mi se părea
mie că îl caracterizează. Un zâmbet deschis, timid sau ghiduș; gesturi
nesesizate de autorul lor, de care însă eu îmi amintesc atât de bine; același
mers sau poziție a corpului. Sau vocea… la fel de plăcută, fie ea caldă sau
stridentă, clară, calmă sau puțin răgușită și ca o avalanșă. Și alinturile …
Până și subiectele lor preferate de atunci…au rămas! Sau poate că tocmai noi
suntem cei ce le declanșăm aflându-ne unii în prezența celorlalți.
N-au apărut decât ceva
ridulețe…nesemnificative. Și cred că și ceva fire albe mai mult sau mai puțin
ascunse. Și multe povești de viață, nespuse.
Le-am privit pe fiecare
în parte cu mai multă atenție. Simțeam nevoia să-mi umplu sufletul și mintea de
ele. Sau…să fi fost o încercare disperată de a evada în trecut?! De a elimina
prezentul atât de tulbure încă, pentru mine… Atât de… de neînțeles uneori…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Aşa cred eu... Tu?