Cam toată viaţa am fost o slăbătură. Cu oasele ce-mi ieşeau
mereu la iveală. Şi la încheieturile mâinilor, şi la umeri. La gât aveam
„piscine”; iar la plajă când mergeam, nu prea stăteam pe spate, pentru că
slipul îmi rămânea suspendat pe oase… Singurul meu atu era talia. Micuţă.
Mulţi, mulţi ani la rând mi-am dorit să am mai multe kilograme. Colegii din
radio îmi spuneau că dacă ar fi să-mi dea drumul de acolo (de la etajul opt) aş
pluti până jos ca o frunză în vânt.
Mi-am dorit piele măslinie, sau măcar să mă bronzez repede. Dar
sunt albă ca brânza, nici măcar soarele nu se prinde de mine! Îmi irită rapid
pielea şi atât.
De când mă ştiu, am avut părul drept, neondulat. Şi mi l-am
dorit mereu creţuliu. Dar pentru asta, măcar erau variante.
Copil prost fiind, îmi doream să port ochelari. Însă, apoi am
realizat că asta nu e deloc o plăcere. Nu constituie o bucurie pentru vaga notă
de intelectualitate ce o conferă unora şi nici pentru ceea ce ar putea fi
considerat un accesoriu în trend. Pentru mine e doar o necesitate acută. Vitală
aş spune. Incomodă adesea.
Voiam să fiu mireasă. Să am buchetul din lăcrămioare sau flori
de câmp. Să mă simt prinţesă, să deschid dansul cu mirele meu în paşi de vals
şi apoi să plecăm direct în luna de miere, cum fac americanii în filme. Era o
vreme când visam să fiu legată la nuntă de el cu cătuşe… Să nu fiu nevoită să
stăm departe unul de celălalt nici măcar o secundă.
Ce ciudaţi mai suntem noi! Ne dorim mereu altceva decât avem. Şi
atunci când obţinem ceea ce ne dorim mult prea mult timp, parcă nu ne mai putem
bucura atât de mult. Dorinţa de durată ne secătuieşte.
Acum nu mai vreau absolut nimic din toate astea. Erau doar
aspecte mărunte, fără valoare.
Dacă egoist m-aş lăsa în voia dorinţelor, lista ar arăta atât de
diferit! Unele realizabile, altele doar prin minuni sau poate cu mult noroc.
Oricum pot visa în continuare! Că doar cine mă poate opri?
Vreau să mai văd cel mai înstelat şi magic cer de la Şureanu… Să
stau pe terasa cabanei, cu ceaşca de cafea cu mult lapte, în mâini. Să inspir
adânc şi lung aerul curat. Să privesc jocul norilor, perfecţiunea liniilor
oferite de păduri şi să ascult foşnetul lin sau semiturbat al frunzelor. Şi
cântecul păsărelelor. Fără bâzâit de muşte sau bondari. Şi să citesc. Sau să
scriu.
Mi-ar plăcea să-mi răsfăţ tălpile în cel mai fin nisip, iar
gleznele să-mi fie mângâiate de cea mai limpede şi jucăuşă apă… care, din
imagini, cred că e în Grecia. Nu mai departe.
Mă văd cu ochii minţii valsând, în ţinută adecvată acestui gen,
fără să-mi pese dacă se uită cineva la noi.
E ciudat că îmi doresc să pot să trag cu arma la ţintă până
obosesc?! Până fac febră musculară la mâini!
Să pot juca roluri în teatru radiofonic pentru copii (mai ales)
este una din dorinţele mele ascunse. La care nu am îndrăznit nici măcar să
visez prea mult.
Mi-e dor să râd cu prietenii mei. Mult. Până ne dor fălcile şi
muşchii abdominali. Aşa cum am făcut-o noi, de atâtea ori, deja cu prea
mult timp în urmă.
Important e că încă pot visa. Cu ochii deschişi.
http://www.catchy.ro/ne-dorim-mereu-altceva-decat-ce-avem/114498
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Aşa cred eu... Tu?