Azi am trăit o mare împlinire.
De foarte mulți ani m-am temut de
apă. Evident în urma unei întâmplări marcante pentru mine. Pe vremea
aceea funcționa ștrandul de la Schit. Singurul. Era vacanța de vară.
Terminasem clasa a VIII-a și trecusem cu bine de admiterea în treapta I
de liceu. Mergeam acolo cu colege din școala generală.
De la
toamnă urma să fim liceene. Deși nu aveam decât 36 de kg, nicidecum
alura de domnișoară, nu-mi mai permiteam să merg în bazinul mic. Gata!
Eram mare de-acum. Știam să înot, dar nu excelam. Așa că....la bazinul
mare cu noi. Aveam însă curaj, doar la margine.
În una din zile,
stăteam liniștite pe o saltea, de-a latul ei, în apă, cu o prietenă.
Sporovăiam și noi, ca fetele. Nu era aglomerat bazinul. Evident că
băieți cucuieți aflați în jur încercau să ne atragă atenția. Și ca
întotdeauna trebuie să fie unul mai "isteț", care s-a gândit să fie el
"sirenul fermecător". A înotat pe sub apă și de sub saltea a arătat că e
și Rahan și a răsturnat salteaua, cu noi cu tot. M-am dus ca bolovanul
la fund. Cu siguranță am încercat să ies la suprafață, dar panica mă
trăgea cred, înapoi. Zgomotele acelea, ecouri clipocind sinistru le mai
aud și acum, uneori. Senzația aceea de sufocare, spaimă și abis o mai
retrăiesc uneori în somn.
Norocul meu a fost că un domn de pe
marginea bazinului a văzut totul și a sărit după mine. Cred că eram mai
mult moartă decât vie. Știu că încercam să spun "mulțumesc", dar nu mă
auzeam.
Poate nu o să scap de acele senzații și spaime cu adevărat, niciodată.
Așa s-a încheiat cu mersul meu la bazin.
Au urmat multe alte veri cu alți prieteni, ieșiri, dar...fără ștrand. Sau...fără baie. Chiar cu toate insistențele de pe lume.
În mare, rar când am fost, am intrat doar puțin în apă. Doar la mal. Și
niciodată fără să am pe cineva cu mine, aproape. Au fost ani la rând în
care nu am mers deloc. Nici soarelui nu i-am acordat onoarea să-și
răsfețe razele pe trupul meu. Mă consolam cu gândul că există persoane
care își doresc să aibă pielea mea, albă. Că în trecut asta era un semn
de noblețe. 😉
În 2009 am salutat Marea Mediterană. Doar gleznele i-am dat voie să mi
le mângâie. (Sclifosită mai sunt, Doamne!) Acolo am realizat mai mult ca
oricând, ce discrepanță uimitoare poate exista între nivelurile de
trai. Șocant aș spune. Lumi diferite.
Anul trecut a fost prima dată
când am intrat în apă mai mult. Eram înconjurată de copii. De cei de la
Rița Gărgărița, care au avut mare grijă de mine. Nu m-au lăsat de mâini
nici o clipă. Am fost fericită atunci. La Marea Neagră.
Iar anul
ăsta... Sunt la Marea Egee, pe care am visat-o ani întregi. Cu bucurie,
dorință și speranță. Care mă chema și-mi spunea că va fi bine. Că mă voi
regăsi. Și în care se vede totul. Transparență maximă. Chiar și faptul
că mi-am luat slipul pe dos, (de încântată ce sunt, probabil). Am luat
asta ca pe un semn. Semn bun.
Azi am descoperit că știam să înot!
În mai multe feluri! Mai mult decât știam atunci, demult. Și este
minunat! Lucruri atât de mărunte, dar cu o valoare inestimabilă pentru
mine. Am mai trecut de un blocaj.
Și știu că voi mai trece și de altele. Sper să mai fie timp. 50 s-au dus deja... Ca vântul... Sau ca valurile...
Afytos - Grecia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Aşa cred eu... Tu?