Gustul bananei. Gustul fericirii. - 09.07.2018


     Deunăzi am intrat la un supermarket. Când am ieşit şi mă îndreptam spre maşină cu cumpărăturile în braţe, un băieţel tuciuriu şi murdărel, de vreo cinci-şase ani s-a ţinut scai după mine, repetând obsesiv:
- Dă şi mie ceva, să-mi iau o pită! 
     La început, l-am ignorat, cum procedez de câţiva ani, încoace. Mai exact, de când, dând ultimul leu din portofel unei persoane, cunoscută în oraş, a început să (mă) înjure. 
- Bani, nu-ţi dau, i-am spus. (Ştiu că banii, oricum îi iau cei mari care-i trimit la cerşit.) După o scurtă pauză am continuat:
- Îţi dau o banană, dacă vrei. A dat aprobativ din cap, cu toată faţa radiind şi deja şi stătea cu mânuţele întinse către mine. Am scos o banană şi i-am dat-o. 
- O mănânci însă acum, să te văd eu, bine? A urmat acelaşi semn larg aprobativ cu capul. 
     A luat-o cu nerăbdare şi a încercat să-şi înfigă unghiuţele în coajă. Am rămas stupefiată. Nu ştia să desfacă o banană! Să înţeleg că nu mai mâncase? I-am desfăcut-o eu; a luat-o cu aceeaşi repeziciune. A muşcat zdravăn din ea, a zbughit-o şi s-a aşezat pe bordura din faţa magazinului. Cred că rămăsesem cu gura căscată la propriu şi cu privirea pierdută. Mi-au dat lacrimile. Chipul lui arăta atâta fericire!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aşa cred eu... Tu?